Nu incetez sa fiu surprinsa, de fiecare zi care trece, cu bune, cu mai putin bune, de fiecare clipa care isi pune amprenta mai mult sau mai putin asupra mea. Refuz sa cred ca suntem doar niste adieri de vant pe lumea asta, ca ne nastem, traim si murim. Avem energie, fortza, trairi, ambitii, sentimente si cel mai important: interactiuni cu ceilalti.
In fiecare relatie mai adanca lasi mici parti din tine. Intri cu sufletul deschis si pleci cu el mai plin. La un moment dat m-am intrebat daca nu se va consuma candva, daca nu ramai cu mai putin suflet. De-abia acum realizez ca forta interioara e infinita. E un paradox: se consuma pe alti oameni si se reface tot cu ajutorul oamenilor. Oameni deosebiti nu vor inceta sa existe, asa ca sufletul se va regenera mereu. Si intr-un anumit mod, va fi mai bogat si mai luminos.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Un comentariu:
mi se pare cel putin corect, si as putea sa incerc sa adun tot ce ai spus in "constiinta". Corect, abia cand esti singur si salbatic, esti inconstient, pierzi sufletul, dar e ceva temporar, pana iti pierzi capul si controlul, si sufletul revine. Trebuie sa stii cum sa-ti pierzi capul si controlul, controlat. Trebuie sa intelegi cum functioneaza, sa ti le controlezi necontrolandu-ti-le. Trompetele suna: trebuie sa traiesti!
Trimiteți un comentariu